48 de ore. 2 pachete de tigari pe zi. jumatate de sticla de sampanie. naut prajit. 4 mesaje. telefon de la mama. 2011-2012. eu.
cu prieteni ca ai mei, pot fi moarta si-ngropata.
ii merit.

I need a fucking break!

Lucrez in presa de patru ani, ani in care am vrut de 1.000 de ori sa renunt, sa zic "pa" si sa o iau de la capat altundeva, sa imi bag picioarele si sa imi iau campii si sa plec in lume (lumea asta fiind oriunde altundeva decat unde eram). Dar, de fiecare data m-am potolit, ori pentru ca au existat oameni (multumesc!) care mi-au explicat cum ca nu trebuie sa cedezi doar pentru ca esti prea pasionala si ca in viata trebuie sa faci si compromisuri, ori pentru ca m-am gandit ca mai am de invatat si ca oricum, nu e atat de rau.

Presa asta mi-a adus mii satisfactii in timpul asta, dar mi-a si futut pumni de-aia de mai dor si-acum, dar faptul ca am avut onoarea (si placerea, si sansa, si norocul) sa lucrez unde lucrez si cu oamenii cu care lucrez m-a facut sa cad mereu in picioare, oricat de bine sau rau era.

Imi place sa scriu si imi place sa vorbesc cu oamenii si sa fac stiri si sa ma duc pe teren si sa iau interviuri si sa fac reportaje, mi se pare unele din cele mai minunate lucruri pe care le poti face in viata. Am avut sansa sa cunosc oameni aboslut fabulosi, multi dintre ei mi-au devenit prieteni, de la PR-i, la alti jurnalisti, la regizori, actori, muzicieni; am avut sansa sa invat de la cei mai buni cum se fac lucrurile; am vazut locuri - in interes de serviciu - pe care cel mai probabil nu le-as fi vazut atat de repede; si am crescut si m-am maturizat si am invatat despre oameni si viata.

Cand am decis (mai mult asa, de distractie si pentru ca imi trebuia un job dupa ce terminam facultatea) sa intru in presa mi-am asumat niste lucruri, un domeniu (mai mare) pe care sa scriu, cu niste limite si cu pretentii bine impamantenite. Ca deh! lucrez unde lucrez! Standardele trebuiau sa fie sus. Evident, de multe ori am facut compromisuri, am tipat, m-am calmat, am scris si ce nu vroiam sa scriu, am fost si unde nu vroiam sa merg. Dar, asa e in presa! Vorba aia (si exemple sunt cu gramada mai ales in ultima vreme) eu am incalcat de putine ori deontologia (a mea si a presei).

Dar, am ajuns intr-un moment in care nu mai vreau sa imi asum lucruri pentru ca sunt lucruri in care nu cred, lucruri care, din punctul meu de vedere, ma murdaresc si nu vreau sa stau in mizerie. As mai face si acum compromisuri, dar nu merita. 1. pentru ca banii pe care ii castig nu imi ajung sa traiesc de la o luna la alta. 2. pentru ca raportul bani - timp petrecut la birou sau/ si cu munca nu este deloc echitabil, fapt ce m-a transformat intr-o asociala si imi mananca incet-incet nervii. si 3. ultimele urme de decenta si de constiinta (dar ultimele) as vrea sa mi le pastrez si nimic nu merita sa calc pe mine si pe crezurile mele.

Visez la clipa in care imi strang lucrurile de pe birou si le pun intr-o cutie.

Jurnal de supravietuire fara masina - zilele trei si patru

Credeam ca o sa fie mai rau! jur! Dar, vremea frumoasa de afara ma ajuta sa trec peste. Ma gandesc insa cu groaza ca vin ploile si oricum, meteodependenta fiind, innebunesc din pincipiu, da-pai acum cand o in autobuz o sa miroasa a caine plouat si baltiile vor fi cel mai mare chin al pantofilor may.

Anyway, pana atunci, ma mai bucur de zilele calde.

Cu castile in urechi si cu o carte in mana orice poate deveni mai simpatic. Pana si faptul ca m-am ratacit printr-o zona nu tocmai prietenoasa cautand locul de intalnire cu Sitaru a devenit sociabil si misto.

Am constatat insa (cu oarecare tristete, totusi) ca suntem cablati toti pe strada: ne ies fire de pe peste tot iar castile din urechi sunt atat de comune cum e si punga de plastic. Asta nu e neaparat bine, pentru ca nu mai auzim sunetul strazii (desi da, nu-ti prea vine sa-l auzi).

Maine, a new day, a new dawn!

Jurnal de supravietuire fara masina - primele doua zile

Context:

Pe 19 august, un biciclist mi-a stricat karma. S-a angajat in trecere pe trecerea de pietoni exact cand eu eram pe trecere si domnu' politist care statea la panda s-a gandit sa imi ia carnetul timp de o luna. Asa ca, din 4 septembrie nu mai am voie sa conduc pana pe 4 octombrie. Acesta este un lucru foarte-foarte urat pentru ca eu iubesc sa conduc si mersul cu mijloacele de transport in comun nu m-a coafat niciodata.

Asa ca, pe 3 septembrie am dus masina la Brasov pentru ca daca statea in fata blocului ma tenta prea tare si as fi riscat un dosar penal (da, sunt atat de nebuna incat sa conduc fara permis :D).

Am tot stat si m-am tot gandit care ar fi avantajele si dezavantajele faptului ca nu pot sa conduc o luna. In mod evident, in capul meu dezavantajele sunt mii (primul si cel mai important ar fi ala ca nu ma mai pot deplasa unde si cand vreau, la orice ora si in orice colt de tara), dar am gasit si avantaje, cum ar fi faptul ca pot sa beau (de cele mai multe ori, decat sa merg fara masina sau sa o las pe undeva, iesitul la bere se transforma in apa si cafea pentru mine), fac miscare, vad oameni (pentru ca din masina vedeam vreo 10 pe zi, pe care de obicei ii injuram, alt scop pentru a-i privi neexistand) si... cam atat :)).

Dar, sa vedem partea plina a paharului si sa vedem cum evolueaza lucrurile.

Ziua 1. Danes

E foarte bine ca mi-am inceput "necondusul" afara din Bucuresti, in weekend, la ai mei la casa, pentru ca nu a fost nevoie sa ma deplasez prea mult prin sat. Asa ca, am stat in curte, m-am jucat cu cel-mai-minunat-caine-din-lume-Nero, m-am jucat cu florile prin soare, etc. Priceless. Aer curat, caldurica, liniste. Nici nu aveam nevoie sa conduc.

Prima zi a trecut in liniste, armonios si frumos.

Ziua 2. Danes - Brasov - Bucuresti

Dupa o cafea in soare si un mic dejun cu branzoaice facute in casa cu dulceata de soc, a condus tata pana la Brasov. Duminica, liniste, soare printre nori, minunatie.

Am ajuns in gara la Brasov. Trenul (pentru ca da, cu trenul ma deplasez intre orase) era la 15.50, doar ca a plecat la 16.15 si, dupa doar 40 de minute, s-a oprit pentru 30 de minute in Busteni. Rock. Si, dupa inca trei ore si cu o intarziere de o ora, a ajuns in Gara de Nord. Din gara am luat metroul o statie si apoi autobuzul inca trei statii. Si, dupa 40 de minute eram acasa.

Sa calculam: in total, calatoria din Danes la Bucuresti (care in mod normal dureaza maxim 5 ore) a durat 8 ore. Superb!

Inca nu sunt isterica, dar asta pentru ca am avut la mine doua carti, o revista si iPod-ul si era duminica seara in Bucuresti, astfel ca drumul nu a fost atat de groaznic.

Maine imi fac abonament la RATB. Sa vedem cat ma tine.

de fiecare data cand cineva e dragut cu mine am impresia ca vrea ceva, ca are un scop mai mare de atins si ca se foloseste de mine pentru a ajunge acolo.

ce am eu:

nimic. nici prieteni, nici bani, nici viata, nici fericire, nici dragoste, nici liniste, nici bucurie, nici nimic.

si va fi din ce in ce mai rau.

momentul in care m-am simtit poate cel mai tare mandra ca sunt romanca: http://latimesblogs.latimes.com/movies/steven-zeitchik/

am plans, am sarit si am decis sa invat cel putin jumate de text pe de rost. dupa asta am decis sa il printez, xeroxez si impart prin oras. dupa, am zis ca fac si tricouri.

mai astep propuneri!

F3

A: doamne! stii ca trebuia sa scriu un personaj pt cursul meu
A: si ti-am zis ca te scriu pe tine
A: dar nu te-am mai scris
M: e na
M: trist
A: sau, ma rog, te-am scris pe tine, dar la varianta feminina
A: oarecum
A: si le-a placut
A: si mi-au zis sa il continui
M: duamne
A: o sa iti dau se citesti cand termin tot scenariu
M: :))
A: pai da coitze, ca sa nu comentezi si sa ma demontezi cum faci tu de obicei
A: :D
M: o sa tac chitic
A: ahahahha
A: dadada
A: ca asa iti sta tie in fire
M: nu iti place ma intorn catre a...
M: :))
A: se putea oare sa nu ma enervezi de luni?
M: ahaah
M: te iubesc coaie
A: si eu te iubesc coaie

primul "te iubesc" adevarat e cel mai greu de digerat.

Despre dragostea din ultima vreme

intr-un mod cat se poate de pozitiv si frumos.



sunt atat de bine incat incepe sa mi se faca usor frica.

Mai mult decat filme la Berlinala

De fiecare data cand plec undeva am emotii de tot felul, de la cum o sa fie locul, pana la cum o sa ma intorc de-acolo.

Si am plecat la Berlin. La Berlinala mai precis, cu multe-multe ganduri bune. Am plecat ca atunci cand pleci prima data la mare, am simtit ca atunci cand ti se da o responsabilitate la varsta adolescentei si simti si tu ca te-ai facut om mare. Am plecat putin isterica, dar foarte nerabdatoare si pozitiva.

Si a fost fabulos.

In primul rand, a fost fabulos pentru ca m-am intalnit cu fetele mele, Vero si Ruxi, intr-un loc inpersonal. Una de la Bucuresti, una de la Paris si una de la Varsovia, intalnite la Berlin. Si, in cele doua zile petrecute impreuna am simtit ca, la nivel de comunicare, nu s-a schimbat nimic. Ne-am schimbat fiecare, dar nimic esential, nimic ce sa afecteze relatia in sine. Si a fost ca in vremurile bune, cand incercam cocktailuri in carciumi, doar ca acum am evoluat si am baut toate shoturile de pe un meniu, cocktailuri si beri, plecand perfect lucide (8 cheesburgeri :))) ) spre hotel. Multumesc ca mi-ati readus aminte, intr-o perioada in care ma simteam singura, ca sunteti acolo orice s-ar intampla. Dupa doi ani jumate, merita sa iti mai confirmi lucrurile astea.

Apoi a fost intalnirea cu M. A fost atat de brusca incat eu nici acum nu imi dau seama ce s-a intamplat. Stiu doar ca M. este fabulos si ca relatia cu el este exact ce imi lipsea: o imbratisare, o intalnire in miez de noapte, povesti pe toate temele si super liniste. Atat. Nimic mai mult, dar nici nu am nevoie.

Dupa, mai e A, pe care o iubesc din ce in ce mai tare si care, desi e destul de distanta de obicei, m-a luat in brate si mi-a aratat ce inseamna un prieten.

Apoi, sunt toti ceilalti, cu care ne intalneam la 18.30 in coktail bar si pana la 21.00, cand se termina happy hour-ul, eram destul de beti incat sa plecam spre alte carciumi. Ceilalti, pe care ii stiam minunati, dar care acum m-au convins ca asa e si ca merita sa incerc sa fiu cu ei.

Si, intoarsa de la Berlin, intr-o zi de primavara autentica, cu soare si lumina, am urcat pe norisor. Si sunt de mai bine de o saptamana pe un norisor roz care pluteste. Asta chiar e ceva nou! Nimic nu a reusit sa ma distraga in saptamana asta, nici la birou, unde e haos, nici nicaieri.

Asa ca, multumesc tuturor celor implicati in crearea norisorului! Aveti un loc special in inima, mintea si viata mea.